Pupăza din tei - fragmentul II
Pentru mai multe informații accesați link-ul:
https://ro.wikisource.org/wiki/Amintiri_din_copil%C4%83rie#II
Identificați personaje similare din alte cărți. Schimbați finalul fragmentului, în care să includă 2 idei principale și pentru fiecare idee principală, încă 2-3 idei secundare (plan dezvoltat de idei).
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit. . . . , de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima. . . . de bucurie!
Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa.
Și Mama, Care was a pentru năzdrăvăile Sale, îmi zicea c zâmbe unneori, când începe a se ivi soarele dintre nori după or ploaie îndelungată: „ieși, copil cu se îndreptă după râsul meu...
Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți,ândînfing. toporul în pământ, afară, dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau peretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!“, și îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că făce a vânt și vreme rea, sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele, să se mai potolească dușmanul;și mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea,
Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cat mi-aduc aminte, și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu-i, gângurindâ du - mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbit de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău.
GIVE VIEMA TUEA CU AMPE, șI EU CREșTEAM PE NESIMȚITE, șI TOT ALTE Gânduri îmi Zburau prin cap, și alte Plăcceri mi was deșteptau în sufflet, și, în loc de înțelepc. căci sprințar și înșelător este gândul, pe ale omului aripi te poartă dorul necontenit și nu te lasă în pace, până ce intri în mormânt!
Însă vai de om care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiș apa la adânc, și din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare!
Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată. Și, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilul când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește - de dinima, to dinima ia albastru; și de cade jos, crede că la trântit calul, și pe băț descărcat mânia în toată puterea cuvântului...
Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.
Când mama nu mai putea de obosiță și se lasă câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieții, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroacă, nu îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Și el, cât era de ostenit, nu prinde câte pe unul, ca la „baba-oarba“, nu ridică în grindă, zicând: „'tâta mare!“ și nu săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprinde opaițul, și tata se punea să mănânce, noi scoteam mâțele de prin ocnițe și cotruță și le flocăiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; și nu puteau scăpa bietele mâțe din mâinile noastre până ce nu ne zgârâiau și nu stupeau ca pe noi.
— Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paiale! Așă-i?... Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteți! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul tău. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceți otrocol prin cele mâțe și dați la om ca câinii prin băț. Wow! d-apoi aveți la știință că vă prea întreceți cu dedeochiul! Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merge petecele!
— Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură și ei de viverea mea, zicea tată, dându-ne huța. Ce sa întâmplat cu el? Lemne la trunchi sunt; slănină și făină în pod east of-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoși să mănânce și să se joace acum, cat îs mititei; că le-a thirteen lor zburdăciunea când or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ș-apoi nu știi că este-o vorbă: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească...“
— Ție, omule, zise mama, așa ți-i a zice, că nu șezi cu dânșii în casă toată ziua, să-ți scoată peri albi, mânca-i-ar pământul să-i mănânce, Doamne, iartă-mă! De-ar mai veni vara, să se mai joace și pe-afară, că m-am săturat de ei ca de mere pădurețe! Câte drăcării le vin în cap, toate le fac. Când începe a toca la biserică, Zahei al tău cel cumpăt fuga și el afară și începe a toca în stative, de pârâie pereții casei și duduie fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi, de-ți ia auzul. Apoi și pun câte-o țoală în spate și câte-un coif de hârtie în cap și cântă „aleluia“ „Doamne milui, popa prinde pește“, din te scot din casă.Și asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-ți vine, câteodată, să-i coșești în bătaie, dac-ai sta să te potrivești lor.
— 'Poi dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă, de sa dus vestea; încaltea ți-au făcut și băieții biserică aici pe loc, după cheful tău, măcar că-ți în biserica în casă, part ce-i... măi băieți; Dacă vi-i voia să vă dea mă-ta în toate zilele numai colaci de cei unși cu miere de la „Patruzeci de sfinți“ și colivă cu miez de nucă.
— Hei, apoi! stai acolo, omule? Mă miram eu, din ce-s și ei așa din cuminți, mititeii; că tu le dai nas și le ții hangul. Ia caut-i cum stau toți treji și se uită țintă în ochii noștri, parcă au de gând să nu ne zugrăvească. Ian să-i fi sculat la treabă, ș-apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc și se sclifosesc, zise mama. sunt! the culcat, băieți, că thirteen noaptea; vouă ce vă pasă, când vă demâncare sub nas!
Și după ce nu culcam cu toții, noi, băieții, ca băieții, ne luam la hârjoană, și nu puteam adormi de incuri, pană ce era nevoită biata mamă să nu facă musai câte-un șurub, două prin capși să nu dea acoperi. spinarele. Și tata, săturându-se câteodată de atâta hălăgie, zicea mamei:
- Hei, bat, bat! ajungă-ți de-amu, herghelie! Știu că doar nu-s babe, să chirotească din picioare!
Însă mama ne mai da atunci câteva pe deasupra, și mai îndesate, zicând:
— Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteți! Nici noaptea să nu mă pot odihni de incotele voastre?
Și numai așa is putea liniști biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! Ș-apoi socotiți că se mântuia numai cu-atâta? Ți-ai găsit! A doua zi dis-dimineață le începem din capăt; și iar lua mama nănașa, din coardă, și iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?... Vorba ceea: „Pielea rea și răpănoasă ori o bate, ori o lasă“.
Și câte nu ne venea în cap, și câte nu făceam cu vârf și îndesate, mi-aduc aminte de parcă acum mi se întâmplă.
Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane.
La Crăciun, când tăia tată porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făiceam un chef de-me. . lei, știind că mie are să-mi dea coadă porcului so frig și beșica so ummpl cu grăunțe, so umflu și so zurăiesc după ce sa usca; ș-apoi vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap!
Și, să nu-mi uit cuvântul! Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câțiva băieți din sat să nu ducem cu plugul; căci eram și eu mărișor acum, din păcate. Și în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat de capul tatei, să-mi fac și mie un buhai ori, de nu, batăr un harapnic.
— Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea? Vrei să te bușască cei nandralăi prin omăt? Acuș te descalț!
Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciubotele și să rămână de rușine înaintea tovarășilor. Și nu știu cum sa întâmplat, că nici unul din tovarăși n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce so iau? În sfârșit, facem noi ce facem și sclipuim de colă o coasă ruptă, de aici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșică cea de porc a mea, și, pe după toacă, nu pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la stern Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gândul să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și cum a văzut că nu așezăm la fereastră și ne pregătim de urat. , to început a ne trage câteva nașteri îndesate și a zice:
— De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu!
Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz și pâclișit popa Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit noi mai întâi de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii: „Drele pe podele și bureți pe pereți; câte pene pe cucoși, atâția copii burduhoși“, cum obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
— Măi, al dracului venetic și ceapcân de popă! zicem noi, după ce nu adunăm toți la un loc, înghețați de frig și speriați. Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujește; curat Ucigă-l-cross the colăcit să vie și să-și facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoții noștri așa, că nu te-ai mai înfrunta cu nimica de la biserică în vecii vecilor! Și până-l mai menim noi pe popa, până-l mai boscorodim, până la o alta, amurgește bine.
— Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm aici, în ogradă asta, zise Zaharia lui Gâtlan, că nu trecem vremea stând în mijlocul drumului.
Și intrăm noi la Vasile-Aniței și ne așezăm la fereastră după obicei. Dar parcă naiba vrăjește: cela nu sună coasă, că-ie frig; cea că-i îngheață mâinile pe cârceie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, și numa-ți crăpa inima-n tine de necaz!
— Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; și noi, măi Zaharie, să pufnim din gura ca buhaiul; iar știalalți să strige: hăi, hăi!
Și-odată și începem. Și ce să vezi? Unde nu se ia hapsâna de nevasta lui Vasile-Aniței cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să dea colacii în cuptor.
— Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! zise ea, burzuluita grozav; give cum se cheamă asta? În obrazul cui va învățat!...
Atunci noi, la fugă, băieți, mai dihai decât la popa Oșlobanu... „Dar bun pocinog a mai fost ș-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de aiestea, și ne scot oamenii din sat afară ca pe niște lăieși. Mai bine să mergem la culcare“. Și ce ne arvonim noi și pe la anul, cu jurământ, să umblăm toți împreună, ne-am despărțit unul de altul, răbegiți de frig și hămesiți de foame, și aveți fiecare pe la casa cui nu bine, c-ă stop mai. bine . . Și iaca așa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.
D-apoi cu smântânitul oalelor, ce calamandros făceam!
Când punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie câșlegi, de pe-a doua zi și începeam a linchi grosciorul de deasupra oalelor; și tot așa în toate zilele, până ce dam de chișleag. Și când căutați mama să smântânească oalele, smântânește, Smaranda, dacă ai ce...
— Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mămucăi, ziceam eu, șezând închincit și cu limba scoasă afară dinaintea mamei, jos lângă oale.
— Doamne, prinde-l-voi strigoiul cel odată la oala cu smântână, zicea mama, uitându-se lung la mine, ș-apoi las'! Nănașa din grindă are să-i știe de știre, de nu l-or putea scoate din mâna mea tot neamul strigoilor și al strigoaicelor din lume!... Se cunoaște el strigoiul, care a mâncat smântâna, de pe limbă... Urât mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău, drept să-ți spun, dragul mamei! Și să știi de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care care care umblă cu furtișag, fie lucru de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi.
„Hei, apoi! unde-o plesnește mama și unde crapă!“ zic eu în gândul meu, că doar tot nu eram așa de prost pană pe-acolo, să nu prețuiesc atâta lucru.
D-apoi cu moș Chiorpec ciubotarul, megieșul nostru, ce necaz aveam! Ba adica, drept vorbind, the avea necaz cu mine; căci una-două, mă duceam la om și-l tot sucăleam să-mi dea curele, ca să-mi fac bici. Și cele mai multe ori găseam pe moș Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care făcea pielea cum îi bumbacul. Și dacă vedea omul și vedea că nu se poate descotorosi de mine cu vorbe, mă lua frumușel de bărbie cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă muia feleștiocul în strachina cu dohot și-mi trăgea un pui de răbuială -i bufeea pe la cabo . râsul pe toți ucenicii din ciubotărie. Și când îmi dau drumul, mă duc tot într-o fugă acasă la mama, plângând și stupind în dreapta și în stânga.
— Uite, mama, Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut!...
— Doamne, parcă l-am învățat eu, zicea mama, cu părere de bine; am să-l cinstesc, zău așa, când l-oi întâlnire; că șezi lipcă unde te duci și scoți sufletul din om cu obrăzniciile tale, ușernic ce ești!
Dacă auzeam așa, mă spălam binișor pe la gura și-mi căutam de nevoie... Și cum uitam city, escape iar la moș Chiorpec după curele! Și el, când mă vedeai intrând pe ușă, îmi zicea cu chef: „He, he! bine-ai venit, nepurcele!“ Și iar mă răbuia, făcându-mă de râs; și eu iar fugeam acasă, plângând, stupind și blestemându-l. Și mama avea un chin cu mine din pricina asta...
— Hop! De-ar veni iarna, să te mai dau odată la școală undeva, zicea mama, și să cer dascălului să-mi dea numai pielea și ciolanele de pe tine.
Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza-mare, la moș Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur niște cireșe; căci numai la dânsul și încă la vro două locuri din sat era câteun cireș văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Și mă chitesc eu în mine, cum so dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului și mă fac a cere pe Ioan, să nu ducem la scăldat.
— Nu-i acasă Ion, zise mătușa Mărioara; sa dus cu moșu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă niște sumani.
Căci trebuie să vă spun că la Humulești torc și fetele și băieții, și femeile și bărbații; și se fac multe giguri de sumani, și lăi, și de noaten, care se vând și pănură, și cusute; și acolo, pe loc, la negustori armeni, veniți înadins din alte târguri: Focșani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, și de pe aiurea, precum și pe la iarmaroace în toate părțile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleștenii, răzeși fără pământuri, și cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare și făină de păpușoi; sumane mari, genunchere și sărdace; ițari, bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorțuri înflorite;ștergare din borangic alese, și alte lucruri, ce duceau lunea în târg de vânzare, sau le joia pe la mănăstirile de maice, care le vine cam peste mâna târgul.
— Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară! dinioarea vorba; și-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aș fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gândul meu: „Știi c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; și, de n-ar veni degrabă, și mai bine-ar fi!...“
Și, scurt și cuprinzător, sărut mâna mătușei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă șupuresc pe unde pot și, când colo, mă cepări a ciriiesăcîme cireșe în sân , crude, coapte, cum se găseau. Și cum eram îngrijit și mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătușa Mărioara, co jordi în mână, la tulpina cireșului.
— Dar bine, ghiavole, aici ți-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbați la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăța eu!
Dar cum să te cobori, căci jos was prăpădenie! Dacă vedeți ea și vedeți că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chitește. Apoi începe a se aburca pe cireș în sus, zicând: „Stai, măi porcane, că te căptușește ea, Mărioara, acuș!“ Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă, care este întindea de la cireș înainte și era crudă și până la brâu de naltă. Și nebuna de mătușa Mărioara, după mine, și eu fuga iepurește prin cânepă, și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vremea să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânep totie, fugineșea totie . după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era greu de sărit;pe de lături iar gard, și hârsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Și eu escape, și ea escape, și eu escape, și ea escape, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă și deasă cum îi peria, de care nu sa ales nimica. Și după ce facem noi trebușoara asta, mătușa, nu știu cum, se încâlcește prin cânepă, ori se împiedică de ceva, și cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și foarte cuminți îea ziua ace. . .... și cade jos.Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și foarte cuminți îea ziua ace. . .... și cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și foarte cuminți îea ziua ace. . ....
Dar mai în desară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina și-l cheamă să fie de față când sa ispăși cânepa și cirele... căci, vorbind dre was mo un cărpănos ș -un pui de zgârie-brânză, ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: „A tunat și ia adunat“. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, și vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: „Nu plătește bogatul, ci vinovatul“. Așa și tata: a dat gloabă pentru mine, și pace bună! Și după ce-a venit el rușinat de la ispașă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:
- Nu! te satur cu cireșe! De-amu să știi că ți-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?
Și iaca așa cu cireșele; sa împlinit vorba mamei, sărmana, iute și degrabă: „Că Dumnezeu n-ajută celui care care care umblă cu furtișag“. Însă ce ți-i bună pocăința după moarte? D-apoi rușinea mea, unde sau pui? Mai pasă de dă ochi cu mătușa Mărioara, cu moș Vasile, cu vărul Ion și chiar cu băieții și fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la ora, unde-i frumos de privit, și pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliștea flăcăilor și a fetelor, unii de alții, toată săptămâna, de la lucru!
Mă rog, mi se duse buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai chip să scoți obrazul în lume de rușine; și mai ales acum, când se ridicaseră câteva fete frumușele în sat la noi și începuse a mă scormoli și pe mine la inimă. Vorba ceea:
— Măi Ioane, dragi ți-s fetele?
— Dragi!
- Ofer-ti dragostea?
— Și ele mie!...
Însă ce-i de făcut?... Sa trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n păpușoi, ca multe altele ce mi-au întâmplat în viață, nu așa într-un an, doi și deodată, ci în mai mulți ani și pe rând, ca la moară. Și doar mă și feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu închisoarea.
Și tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireșele, I came high la rând.
Mă trezește mama într-o dimineață din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: „Scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc și să te spurce, ca să nu-ți meargă bine toată ziua?...“ și scorburos, pe coasta dealului, la moș Andrei, fratele tatei cel mai mic. Și numai ce-o auzeai vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!“ dis-dimineață, în toate zilele, de vuia satul. Și cum mă scoate, îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, la niște lingvistice ce-i aveam tocmiți prășitori, tocmai în Valea-Seacă, aproape de Topolița. Și pornind eu cu demâncarea, numai ce și aud pupăza cântând:
— Pup-pup-pup! caca-caca-caca! caca-caca-caca!
Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Și cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe multă dealului, mă sui încetișor în te care te numb from mirosul... florii, bag mâna în scorbură, unde știam, și norocul meu!... găbuiesc pe ouiază zic plin de mulțumire: „Taci, leliță, că te-am căptușit eu! îi mai pupa tu și pe dracul de-acum!“ Și când aproape să scot pupăza afară, nu știu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, și-i dau iar drumul în scorbură.Și cum stam eu acum și mă chiteam în capul meu că șarpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată și șerpi, unde nu mă îmbărbătez în bagmi îna sine- pupăza... pe ce-a fi...; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frică mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ. "Mai! anapodă lucru ș-aista!“ zic eu înciudat, scoțând căciula din cap și tuflind-o în gura scorburii . ei pun lespedea, cu gândul ca ieși ea pupăza de undeva pană m-oi întoarce eu din țarină.După aceea mă dau iar jos și pornesc repede cu demâncarea la lingurari... Și oricât oi fi mers eu de tare, vremea trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhăind cine știe pe unde și cat am bojbăit și mocoșit prind, să prind. pupăza, lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise urechile de foame așteptând. Ș-apoi, vorba ceea: „Țiganului, când ie foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar țăranul nostru arde luleaua și mocnește într-însul“. Așa și lingurarii noștri: cântau acum îndrăcit pe ogor, șezând în coada sapei, cu ochii păinjeniți de-atâta uitate, să vadă nu le vine mâncarea dincotrovă?Când, pe la prânzul cel mare, numai iacată-mă-s și eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind așa de cu chef... Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânșii, să-mi ție de parte. cântau acum îndrăcit pe ogor, șezând în coada sapei, cu ochii păinjeniți de-atâta uitate, să vadă nu le vine mâncarea dincotrovă? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacată-mă-s și eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind așa de cu chef... Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânșii, să-mi ție de parte.cântau acum îndrăcit pe ogor, șezând în coada sapei, cu ochii păinjeniți de-atâta uitate, să vadă nu le vine mâncarea dincotrovă? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacată-mă-s și eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind așa de cu chef... Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânșii, să-mi ție de parte.
— Hauileo, mo! ogoiți-vă! ce tolocăniți băiatul? Cu tatul s-au ce-aveți, iar nu cu dânsul!
Atunci lingurarii, nemaipunându-și mintea cu mine, s-au așternut pe mâncare, tăcând molcum. Și scăpând eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui întrînsul, pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mână și scot pupăza, vlăguită de atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliță. După asta vin acasă, leg pupăza de picior co ață ș-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele puțini hârbuite; și una-două, la pupăză, de nu știau cei din casă ce tot cauți prin pod așa des.Însă a doua zi după asta, iaca și mătușa Măriuca lui moș Andrei vine la noi, co falcă-n cer și cu una în pământ, și se ia la ciondănit cu mama din pricina mea:
— Mai auzit-ai dumneata, cumnată, o ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătușa cu jale, nu trezește dis-dimineață la lucru de atâția ani?
Grozav was from tulburată, și numai nu-i venea să lăcrimeze când spunea aceste. Și acum văd eu că avea mare dreptate mătușa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele.
— Ce spui, cumnată?! Da' că l-aș ucide în bătaie, când aș afla că el a prins pupăza, so chinuiască. De-amu bine că mi-ai spus, las' pe mine, că ți-l iau eu la depănat!
— Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smaranda, zise mătușa, căci de zbânțuitul ista al dumnitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc!
Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca acestea, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streașina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, so vând, căci era tocmai lunea , într-o zi de târg. Și cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta țanțoș printre oameni, de colo până colo, cu pupăza-n mână, că doar și eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moșneag nebun, co vițică de funie, n-are ce lucra?
— De vânzare-ți e găinușa ceea... măi băiate?
— De vânzare, moșule!
— Și cat cei pe dânsa?
— Cât crezi dumneata că face!
— Ia ad-o-ncoace la moșul, so drămăluiască!
Și cum io dau în mână, javra dracului se face ao căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior, apoi mi-o aruncă-n sus, zicând: „Iaca poznă, c-am scăpat-o!“ Pupăza , zbrr! pe-o dugheană și ce se mai odihnește puțin, după ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!... Eu atunci, haț! din sumanul moșneagului, să-mi plătească pasărea...
— Ce gândești dumneata, moșule? I joci cu marfa omului? Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înțeles-ai? Nu-ți pentru lucru de șagă!
Și mă băgam în ochii moșneagului, și făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; da, iarmaroc nu era?!
— Dar știi că ești amarnic la viață, măi băiate?! zise moșneagul de la o vreme, râzând. În ce te bizui de te îndârjești așa, nepoate? Decembrie! nu cumva ai pofti sa-mi ie vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi țică, și ia acuș te scarpin, dacă vrei, ba ș-un topor îți faci, dacă mă crezi, de-i zice „aman, puiule!“ când îi scăpa de mâna mea!
— Dă pace băiatului, moșule, zise un humuleștean de-ai noștri, că-i feciorul lui Ștefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, și ți-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta.
— Hei, hei! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? zise moșneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, și trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmașul. Apoi bine că știu a cui ești, măi țică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi-ai muiat gura. Apoi încet-încet m-am furișat printre oameni, și unde-am croit-o la fugă spre Humulești, uitându-mă înapoi să văd, nu mă ajunge moșneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. Vorba ceea: „Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!“ Tocmai așa pățisem și eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atâta. Bine-ar fi so pot scoate la capăt, măcar așa, cu mama și cu mătușa Măriuca, gândeam eu, bătându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frică și de osteneală.
Și când ajung acasă, aflu că tata și mama erau duși în târg; și frații îmi spun, cu spaimă, că-i poznă mare cu mătușa lui moș Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice că i-am fi luat-o noi, și pe mama a pus-o în mare supără cu asta. Știi că și mătușa Măriuca eo din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înțeles, ca mătușa Anghilița lui moș Chiriac, sa mântuit vorba. Și cum îmi spun că sunt îngrijiți, numai ce și auzim cântând în tei:
— Pup-pup-pup! caca-caca-caca! caca-caca-caca!
Soră-mea Catrina zise atunci cu mirare:
— I-auzi, bădiță! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfântă dreptate!
— Mai așa, surioară!... Dar în gândul meu: „Când ați știi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-ați plânge de milă!“
Zahei însă nu lăsase vorbind și se ca’ mai duse în târg, după mama, să-i spună bucurie despre pupăză...
Și a doua zi, mărți, taman în ziua de lăsatul secului de postul SânPetrului, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalele-n brâu, și pârpâlind niște pui tineri la frigare, și la priânzul pr undu-lint cheamă pe mătușa. Măriuca lui moș Andrei la noi și-i zice cu dragă inimă:
— Doamne, cumnățică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-se după gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim câte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noștri și: „Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; Vrajba dintre noi să piară, și neghina din ogoare!“ Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii!
Comentarii
Trimiteți un comentariu